Avocatul este o persoana profesionala al carei obiectiv fundamental este de a colabora in apararea Justitiei. Are o pregatire teoretica solida si suficienta practica, supravegheata de colegii si de stat.
Este implicata in solutionarea conflictelor judiciare si extrajudiciare, a functiei publice, a sistemului judiciar, a invatamantului didactic si a cercetarii. Acestea sunt responsabile pentru apararea intereselor uneia dintre partile in litigiu. Deoarece avocatul este un profesionist special instruit si specializat in probleme juridice, el este singura persoana profesionala care poate oferi o abordare adecvata a problemei juridice pe care o are cetatenia sau „justificabila”.
Trebuie remarcat faptul ca, pe langa interventia sa in proces, o functie de baza si principala a avocatului este preventiva.
Cu sfaturile lor si o redactare corecta a contractelor si documentelor, conflictele sociale pot fi evitate, astfel incat avocatul, mai mult decat pentru procese sau procese, sa nu ajunga la ele cu medierea lor extrajudiciara.
Atat de mult incat, in majoritatea procedurilor judiciare, este obligatoriu sa se prezinte in fata instantelor asistate sau aparate de un avocat in calitatea sa de director sau director juridic, adica orice depunere scrisa sau in instanta trebuie sa fie semnata de client (sau de reprezentantul sau legal, avocatul) si de avocatul acestuia, care va garanteaza o exercitare corecta a dreptului la aparare in timpul procesului.
Un avocat are, de obicei, competente ale paratului sau ale clientului sau prin autorizare intr-un instrument public sau i s-a acordat apud acta, adica prin infatisare in instanta, astfel incat sa il poata indruma in proces sau sa il reprezinte in proceduri judiciare sau administrative care nu necesita un procurator al instantelor, reprezentand astfel partea interesata, si nu doar conducerea apararii lor.
Performanta profesionala a avocatului se bazeaza pe principiile libertatii si independentei.
Principiile increderii si bunei-credinte prezideaza relatiile dintre client si avocatul sau, care este supus secretului profesional. Avocatul se datoreaza clientului sau, in primul rand, si trebuie sa actioneze constient in ceea ce priveste responsabilitatea sociala in care se afla, cu o actiune critica si echilibrata in serviciul pacii sociale, in care colaboreaza cu instantele din cadrul sistemului judiciar din fiecare tara.
O firma de avocatura care se respecta nu ar trebui sa se limiteze la atentia profesionala a celor care au nevoie de serviciile noastre, ci trebuie sa participe si la aceasta activitate tinand cont de circumstantele economice ale persoanei care solicita atentie.
Prin intermediul barourilor sau al organismelor relevante, in functie de tara, exista servicii gratuite de asistenta judiciara pentru cetatenii care nu dispun de mijloacele financiare pentru a plati onorariile unui avocat. Ei sunt asa-zisii aparatori publici, care consiliaza din partea barourilor sau direct de la stat.
Cele mai importante specialitati in practica dreptului sunt:[11] Drept civil, penal, comercial, de munca, fiscal, constitutional, administrativ, intelectual si de mediu, desi acestea nu corespund, de obicei, formarii academice specifice, ci cu experienta, dedicarea si o mai buna cunoastere a acestui tip de caz de catre fiecare avocat.
Forme de organizare
In mod traditional, avocatii isi practicau profesia singuri sau in grupuri mici. A fost in Statele Unite ale Americii la sfarsitul secolului al XIX-lea cand au inceput sa se intalneasca grupuri mai mari, o tendinta care avea sa treaca rapid in Europa si apoi in restul tarilor cu o dezvoltare relevanta a profesiei. Ca un caz foarte special, Franta poate fi citata, unde chiar si astazi, cu cateva exceptii, continua sa lucreze singuri sau in grupuri mici. Clientii au nevoi foarte variate, motiv pentru care acestia trebuie sa conteze pe noi in cele mai diferite circumstante.
Generalizand, s-ar putea spune ca formele de organizare pe care si le-au dat avocatii sunt practic trei. In primul rand, si de departe cea mai frecvent utilizata forma, sunt avocatii care profeseaza singuri sau in grupuri mici. In al doilea rand, chiar daca este o formula care este in retragere, exista comunitatile, unde practic avocatii impartasesc dreptul de proprietate asupra unei proprietati sau contribuie in comun la cheltuielile generale si fiecare isi poarta proprii clienti.
In al treilea rand, indiferent de structura corporativa aleasa, exista firme de avocatura, in care se concentreaza, de obicei, cea mai mare parte a activitatii complexe si relevante care se desfasoara intr-o tara pentru companii, guverne sau persoane fizice.
Dintr-o alta perspectiva, putem spune ca firmele de avocatura sunt clasificate in mici, medii si mari. Desi aceasta nomenclatura va avea o utilizare diferita in fiecare tara, este general acceptat faptul ca o firma mica are pana la 50 de avocati si ca o firma este mare atunci cand ajunge la cel putin 100 de avocati.
Firmele de avocatura se califica drept generalisti si specialisti, sau ca „ghisee unice” si „buticuri”, pentru a folosi un limbaj mai contemporan.
Desi este adevarat ca, in general, se poate observa ca marimea firmelor de avocatura depinde de marimea populatiei si a economiei unei tari, exista exemple excelente ca aceasta nu este o regula inchisa;
