Medicina traditionala (cunoscuta si sub denumirea de medicina autohtona sau populara) cuprinde aspecte medicale ale cunostintelor traditionale care s-au dezvoltat de-a lungul generatiilor in cadrul diferitelor societati, inainte de epoca medicinii moderne.
Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) defineste medicina traditionala drept „suma totala a cunostintelor, abilitatilor si practicilor bazate pe teorii, credinte si experiente indigene din diferite culturi, explicabile sau nu, utilizate in mentinerea sanatatii populatiei pentru prevenirea, diagnosticul, imbunatatirea sau tratamentul bolilor fizice si psihice “. Medicina traditionala este contrastata de medicina stiintifica.
In unele tari din Asia si Africa, pana la 80% din populatie se bazeaza pe medicamente traditionale pentru nevoile lor de asistenta medicala primara. Atunci cand este adoptata in afara culturii sale traditionale, medicina traditionala este adesea considerata o forma de medicina alternativa.
Practicile cunoscute sub denumirea de medicamente sau leacuri traditionale includ medicina traditionala europeana, medicina traditionala chineza, medicina traditionala coreeana, medicina traditionala africana, Ayurveda, medicina Siddha, Unani, medicina antica iraniana (persana), medicina islamica, Muti si Ifá. Disciplinele stiintifice care studiaza medicina traditionala includ herbalism, etnomedicina, etnobotanica si antropologie medicala.
OMS observa, totusi, ca „utilizarea necorespunzatoare a medicamentelor sau practicilor traditionale poate avea efecte negative sau periculoase” si ca „este necesara o cercetare suplimentara pentru a stabili eficacitatea si siguranta folosirii acestor leacuri traditionale” sau a mai multor practici si plante medicinale, utilizate de sistemele de medicamente traditionale.
In cele din urma, Organizatia Mondiala a Sanatatii a implementat o strategie de noua ani pentru „sprijinirea statelor membre in elaborarea de politici proactive si punerea in aplicare a unor planuri de actiune care sa consolideze rolul jucat de medicina traditionala in mentinerea sanatatii populatiilor”.
Istoria clasica
Medicina in Grecia antica si Medicina in Roma antica
In evidenta scrisa, studiul ierburilor dateaza de aproximativ 5.000 de ani, din timpul vechilor sumerieni, care au descris utilizari medicinale bine stabilite pentru plantele din zona lor.
In medicina antica egipteana, papirusul Ebers din c. 1552 i.Hr. inregistreaza o lista de remedii populare si practici medicale magice. Vechiul Testament mentioneaza, de asemenea, utilizarea si cultivarea ierburilor in ceea ce priveste medicina.
Multe ierburi si minerale utilizate in Ayurveda au fost descrise de herbalistii antici indieni precum Charaka si Sushruta in timpul mileniului I i.Chr.
Prima carte de plante chinezesti a fost Shennong Bencao Jing, compilata in timpul dinastiei Han, dar care este datata intr-o perioada mult anterioara si care a fost ulterior numita Yaoxing Lun (Tratat despre natura plantelor medicinale), in timpul dinastiei Tang.
Sursele grecesti recunoscute timpuriu pentru cunostinte pe baza ale plantelor existente si actuale, ii include pe Pitagora si adeptii sai, Hipocrat, Aristotel, Teofrast, Dioscoride si Galen.
Surse romane au inclus Istoria naturala a lui Pliniu cel Batran si Tratatul de Medicina a lui Celsus. Pedanius Dioscorides a adunat si a corectat autorii anterioari in lucrarea De Materia Medica, adaugand mult material nou; lucrarea a fost tradusa in mai multe limbi si i s-au adaugat denumiri turcesti, arabe si ebraice de-a lungul secolelor.
Manuscrisele latine ale lui De Materia Medica au fost combinate cu o studii asupra plantelor din zona latina, de catre Apuleius Platonicus (Herbarium Apuleii Platonici) si au fost incorporate in codul anglosaxon Vitellius C.III.
Aceste compilatii grecesti si romane timpurii au devenit coloana vertebrala a teoriei medicale europene si au fost traduse de Avicenna persanul (Ibn Sīnā, 980-1037), Rhazes (Rāzi, 865–925) si Maimonide.
Unele fosile au fost utilizate in medicina traditionala inca din antichitate.
Transmiterea si crearea cunostintelor
Medicina indigena este transmisa in general oral printr-o comunitate, intre familie si indivizi pana in zilele noastre. In cadrul unei culturi date, multe dintre elementele cunoasterii medicinii autohtone pot fi cunoscute in mod difuz de multi sau pot fi adunate si aplicate de catre cei care au un rol specific de vindecator, cum ar fi un saman sau moasa.
Trei factori legitimeaza rolul vindecatorului – propriile credinte, succesul actiunilor lor si credintele comunitatii. Atunci cand afirmatiile medicinii autohtone sunt respinse de o cultura, in general, trei tipuri de adepti o folosesc in continuare – cei nascuti si socializati in ea, care devin credinciosi permanenti, credinciosii temporari care se indreapta spre ea in perioadele de criza si cei care cred doar in aspecte specifice, dar nu in toate aspectele sale.
Definitie si terminologie
Medicina traditionala poate fi uneori considerata ca distincta de medicina populara si considerata a include aspecte formalizate ale medicinii populare. In conformitate cu aceasta definitie, medicina populara reprezinta remediile transmise si practicate de laici.
Medicina populara consta in practicile si ideile de vindecare ale fiziologiei corpului si conservarii sanatatii cunoscute de unii intr-o anumita cultura, transmise informal ca si cunostinte generale si practicate sau aplicate de catre oricine din cultura care are o astfel de experienta anterioara.
Medicina traditionala
Multe tari au practici descrise drept medicina populara care pot coexista cu sisteme de practica medicala formalizate, bazate pe stiinta si institutionalizate, reprezentate de medicina conventionala.
Exemple de traditii ale medicinii populare sunt medicina traditionala chineza, medicina traditionala coreeana, medicina autohtona araba, medicina traditionala Uyghur, medicina japoneza Kampō, medicina traditionala a tufelor autohtone si medicina populara georgiana, printre altele.
Remedii naturale
Un remediu la domiciliu este un tratament pentru a vindeca o boala, care foloseste anumite condimente, legume sau alte obiecte comune.
Remediile la domiciliu pot avea sau nu proprietati medicinale care trateaza sau vindeca boala sau afectiunea in cauza, intrucat sunt de obicei transmise de laici (lucru care a fost facilitat in ultimii ani de catre Internet). Multe sunt folosite doar ca urmare a traditiei sau obisnuintei sau pentru ca sunt eficiente in inducerea efectului placebo.
Unul dintre cele mai populare exemple ale unui remediu la domiciliu este utilizarea ciorbei de pui pentru a trata infectiile respiratorii, cum ar fi o gripa rece sau usoara. Alte exemple de remedii la domiciliu includ banda adeziva, pentru a ajuta la stabilirea oaselor rupte sau superglue-ul pentru tratarea negilor plantari si Kogel mogel (un desert pe baza de oua), pentru tratarea durerilor de gat.
In vremurile anterioare, mamelor li s-au incredintat toate remediile, invatarea si aplicarea acestora . Cartile de bucate istorice sunt adesea pline de remedii pentru dispepsie, febra si alte afectiuni. Componentele plantei de aloe vera sunt utilizate pentru a trata afectiunile pielii.
Multe lichioruri sau alte bauturi europene au fost vandute initial ca remedii medicinale. In medicina populara chineza, congelele medicinale (supe de orez preparate indelung cu ierburi), alimentele si plantele, fac parte din practicile de tratament.
Critici si probleme de siguranta
Desi 130 de tari au reglementari cu privire la medicamentele populare, exista riscuri asociate utilizarii acestora. Se presupune adesea ca, deoarece medicamentele presupuse sunt pe baza de plante sau naturale, acestea sunt sigure, dar numeroase precautii sunt asociate cu utilizarea remediilor din plante.
