Un castel este un tip de structura fortificata construita in Evul Mediu predominant de nobilime sau regalitate si de ordinele militare. Savantii dezbat sfera de aplicare a cuvantului castel, dar, de obicei, considera ca este resedinta fortificata privata, a unui rege sau nobil.
Acest lucru este distinct fata de un palat, care nu este fortificat; de o cetate, care nu a fost intotdeauna resedinta pentru regalitate sau nobilime; si de o asezare fortificata, care indeplinea functia de aparare publica – desi exista multe asemanari intre aceste tipuri de constructii.
Utilizarea termenului a variat de-a lungul timpului si a fost aplicata structurilor la fel de diverse, precum forturile de pe dealuri si casele de la tara. De-a lungul a aproximativ 900 de ani in care au fost construite castelele, acestea au adoptat foarte multe forme cu multe caracteristici diferite, desi unele au adoptat forme standard, usor de intretinut.
Castelele in stil european au originea in secolele IX si X, dupa caderea Imperiului Carolingian, in urma caruia teritoriul sau a fost impartit intre domni si printi individuali. Acesti nobili au construit castele pentru a controla zona imediat inconjuratoare, iar castelele erau atat structuri ofensive, cat si defensive; acestea au oferit o baza de la care puteau fi lansate raiduri, oferind totodata si protectie impotriva inamicilor.
Desi originile lor militare sunt adesea accentuate in studiile castelelor, structurile au servit si ca centre de administrare si simboluri ale puterii. Castelele urbane au fost folosite pentru a controla populatia locala si rutele importante de calatorie, iar castelele rurale au fost adesea situate in apropiere de caracteristici integrante vietii in comunitate, cum ar fi morile, pamantul fertil sau o sursa de apa.
Multe castele din nordul Europei au fost construite initial din pamant si cherestea, dar aceste materiale au fost inlocuite mai tarziu cu piatra. Castelele timpurii au exploatat adesea apararea naturala, lipsita de caracteristici precum turnurile si bazandu-se pe un loc central. La sfarsitul secolului XII si inceputul secolului al XIII-lea, a aparut o abordare stiintifica a apararii castelelor.
Acest lucru a dus la proliferarea turnurilor, cu accent pe focul flancat. Multe castele de conceptie noua aveau fortificatii poligonale sau se bazau pe apararea concentrica – mai multe etape de aparare comune, care ar putea functiona in acelasi timp, pentru a maximiza puterea de foc a castelului. Aceste schimbari in aparare au fost atribuite unui amestec de tehnologie a castelului din cruciade, cum ar fi fortificatia concentrica si inspiratia din fortificatiile anterioare, cum ar fi forturile romane.
Nu toate elementele arhitecturii castelului erau de natura militara, astfel incat dispozitivele precum gropile au evoluat din scopul lor original de aparare, in simboluri ale puterii. Unele castele grandioase au avut abordari largi, cu arhitectura menita sa impresioneze si sa domine peisajul inconjurator.
Desi praful de pusca a fost introdus in Europa in secolul al XIV-lea, aceasta nu a afectat in mod semnificativ constructia castelelor pana in secolul al XV-lea, cand artileria a devenit suficient de puternica pentru a strapunge zidurile de piatra. In timp ce castelele au continuat sa fie construite pana in secolul al XVI-lea, noile tehnici pentru a face fata focului de tun extins, le-au facut locuri incomode si nedorite de trait.
Drept urmare, castelele adevarate au intrat in declin si au fost inlocuite cu forturi de artilerie, care nu aveau nici un rol in administratia civila. Incepand cu secolul al XVIII-lea, a existat un interes reinnoit pentru castele, o data cu constructia noilor cladiri din epoca, care fac parte dintr-o renastere romantica a arhitecturii gotice, dar acestea nu aveau un scop militar.
Etimologie
Cuvantul castel este derivat din cuvantul latin castellum, care este un diminutiv al cuvantului castrum, si inseamna „loc fortificat”. In engleza veche termenul “castel” sau “chastel” in franceza veche, chateau in franceza, castillo in spaniola, castelo in portughez, castello din italiana si o serie de cuvinte din alte limbi deriva, de asemenea, din cuvantul latin “castellum”. Cuvantul castel a fost introdus in engleza cu putin timp inainte de cucerirea normanda pentru a descrie acest tip de cladire, care era noua in Anglia, in acea perioada.
Definirea caracteristicilor
In termenii sai cei mai simpli, definitia unui castel acceptata in randul cadrelor universitare este „o resedinta fortificata privata”. Acest lucru contrasteaza cu descrierea fortificatiilor anterioare, cum ar fi burgurile anglo-saxone si orasele inconjurate de ziduri, precum Constantinopol si Antiohia din Orientul Mijlociu; castelele nu erau o aparare comunala, ci erau construite si detinute de domnii feudali locali, fie pentru ei insisi, fie pentru monarhul lor.
Feudalismul a fost legatura dintre un domn si vasalul sau unde, in schimbul serviciului militar si asteptarea/prestarea loialitatii, domnul acorda pamant vasalului sau. La sfarsitul secolului XX, a existat o tendinta de perfectionare a definitiei unui castel prin includerea criteriului de proprietate feudala, legand astfel castelele de perioada medievala; cu toate acestea, acest lucru nu reflecta neaparat terminologia folosita in perioada medievala.
In timpul primei cruciade (1096-1099), armatele vestice au intalnit asezari zidite si forturi pe care le-au numit in mod indiscriminat “castele”, dar care nu ar putea fi considerate ca atare, sub definitia moderna.
Castelul Windsor din Anglia de exemplu, a fost conceput ca si fortificatie in timpul cuceririi normande si astazi este una dintre principalele resedinte oficiale ale reginei Elisabeta a II-a.
Castelele serveau o serie de scopuri, dintre care cele mai importante erau cele militare, administrative si interne. Pe langa structurile defensive, castelele au fost, de asemenea, instrumente ofensive care puteau fi folosite ca baza de operatiuni pe teritoriul inamic, daca era nevoie.
Castelele au fost introduse de invadatorii normanzi ai Angliei, atat in scopuri defensive, cat si pentru a linisti locuitorii tarii si pentru a asigura siguranta pe termen mediu si lung. Pe masura ce William the Conqueror a avansat prin Anglia, a fortificat pozitiile cheie pentru a asigura pamantul pe care l-a cucerit in campania sa militara. Intre 1066 si 1087, a infiintat 36 de castele, cum ar fi castelul Warwick, pe care l-a folosit pentru a se pune la adapost de revolte, in Midlands-ul englez.
Spre sfarsitul Evului Mediu, castelele au avut tendinta de a-si pierde semnificatia militara din cauza aparitiei tunurilor puternice si a fortificatiilor de artilerie permanente; ca urmare, castelele au devenit mai importante ca resedinte nobiliare si pentru etalarea puterii. Un castel putea actiona ca fortareata si inchisoare, dar era si un loc unde un cavaler sau un lord isi putea distra colegii, putea organiza petreceri, baluri sau evenimente cavaleresti, precum turnirurile.
De-a lungul timpului, estetica designului castelelor, a devenit mai importanta, deoarece aspectul si marimea castelului au inceput sa reflecte prestigiul si puterea ocupantului sau. Case si vile confortabile erau adesea realizate intre zidurile fortificate. Desi castelele ofereau inca suficienta protectie impotriva nivelurilor scazute de violenta in perioadele ulterioare, in cele din urma au fost inlocuite de vilele de la tara, ca resedinte cu statut ridicat.
Terminologie
Castelul este uneori folosit ca termen pentru a descrie tot felul de fortificatii si, prin urmare, a fost folosit si aplicat gresit in sensul sau tehnic. Un exemplu in acest sens este Maiden Castle, care, in ciuda numelui, este un fort de deal din epoca fierului, care a avut o origine si un scop foarte diferite.
Desi „castel” nu a devenit un termen generic pentru un conac (cum ar fi chateau in franceza si Schloss in germana), multe conace contin cuvantul „castel” in numele lor, avand in acelasi timp cateva caracteristici arhitecturale comune, de obicei asa cum le-a placut proprietarilor lor sa le adauge, pentru a mentine o legatura cu trecutul si a arata ca termenul „castel” era o expresie de facto a puterii lor, in zona de resedinta.
Castelul, asa cum a fost definit mai sus, este in general acceptat ca un concept coerent, originar din Europa si care s-a raspandit ulterior in parti din Orientul Mijlociu, unde a fost introdus de cruciatii europeni.
In diferite zone ale lumii, structuri analoge au impartasit caracteristici de fortificatie si alte caracteristici definitorii asociate cu conceptul de castel, desi au avut originea in perioade si circumstante diferite si au cunoscut evolutii si influente diferite.
De exemplu, “shiro” in Japonia, descris ca si castel de catre istoricul Stephen Turnbull, a suferit „o istorie de dezvoltare complet diferita, au fost construite intr-un mod complet diferit si au fost concepute pentru a rezista atacurilor cu o natura complet diferita, fata de ceea ce se intampla in Europa Occidentala”.
In timp ce castelele europene construite la sfarsitul secolului al XII-lea si inceputul secolului al XIII-lea erau in general din piatra, castelele japoneze de tip shiro au fost predominant cladiri din lemn, pana in secolul al XVI-lea.
Pana in secolul al XVI-lea, cand culturile japoneze si europene s-au intalnit, fortificatia din Europa se mutase dincolo de castel si se baza pe inovatii, cum ar fi fortificatiile in stea (Vauban). Forturile din India prezinta abordari similare.
Ca si castelele shiro, forturile indiene, “durga” sau “durgul” in sanscrita, impartaseau caracteristici comune cu castelele din Europa, cum ar fi functia de domiciliu pentru un lord, precum si fortificatie in caz de revolte. S-au dezvoltat totusi in mod diferit fata de structurile cunoscute sub numele de castele, care isi au originea in Europa.
